ContactMarketBlog
Contact Market Blog
Menu


Banner picture

 


Rezerva de aur a Italiei, o poveste cu cântec




Alexandru Cojocaru, 12 Iunie 2019



Italia are o datorie publică de peste 2 trilioane de euro, echivalent a 132% din produsul intern brut anual. Plata dobânzii la această datorie devine tot mai greu de suportat pentru bugetul Italiei. Lideri ai coaliției aflate la guvernare fac presiuni încă din 2018 asupra băncii centrale italiene, sugerând vânzarea a 500 de tone de aur din rezervă pentru a acoperi deficitul bugetar în următorii 5 ani. Banca centrală italiana, Banca d’Italia, deține 2451,8 tone de aur. Numai băncile centrale americană și germană se pot mândri cu rezerve mai mari. Din întreaga rezervă a băncii, numai 1199,4 tone sunt depozitate la Palazzio Koch, sediul său din Roma. Peste 1000 de tone se află în custodia rezervei federale din New York (FRBNY), restul de câteva tone fiind distribuite la Bank of England în Londra și la Banca Națională Elvețiană (SNB) în Berna. Banca d’Italia nu a fost auditată niciodată independent iar FRBNY nu a mai fost auditată din 1978, deci nu avem decât să luăm de bună cantitatea de aur declarată. Pentru a înțelege conflictul dintre guvernul italian și banca sa centrală, avem nevoie de o scurtă recapitulare a istoriei. În 1950 este înființat Ufficio Italiano dei Cambi (Oficiul Italian de Schimb, UIC). Acesta avea rolul de a gestiona rezerva de valută a Italiei. Atât lira italiană cât și dolarul și celelalte valute, reprezentau la acea vreme echivalentul unei cantități de aur. Italia începe să își refacă rezerva de aur pierdută în urma celui de al doilea război mondial: în 1957 avea deja 402 tone de aur (nivelul din anii '30), iar în anii '70 acumulase 2560 de tone. Începând din anii '60, UIC transferă treptat sarcina de depozitare a aurului către Banca d’Italia, păstrând însă sarcinile de politică monetară. În 1971, SUA anunță sfârșitul convertibilității dolarului în aur. Banii devin niște unități de cont fără o valoare tangibilă. UIC continuă gestiunea noii lire "de hârtie". Aurul, privat de valoarea sa monetară, rămâne în depozitul băncii centrale. În 1974, Italia se află în incapacitate de plată și primește un împrumut de 2 miliarde de dolari din partea Germaniei, folosind ca garanție (colateral) 522 tone de aur. Împrumutul este reînnoit și garanția crește la 543 de tone. Datoria este plătită în 1978 dar aurul este returnat în titulatura UIC, și nu cea a Banca d’Italia. În 1997, UIC vinde acest aur către Banca d’Italia realizând un profit de 7,6 miliarde de lire pentru bugetul de stat. Acest artificiu ajută Italia să se încadreze în cerința de deficit bugetar sub 3% pentru a intra în Uniunea Europeană. La crearea monedei euro, Italia contribuie cu 141 de tone de aur vărsate la Banca Centrală Europeană. Astfel ajungem la cele 2451,8 tone de aur cât pretinde Banca d’Italia că are în prezent. Încă de la înființarea ei în 1893, Banca d’Italia este o societate publică pe acțiuni. Acționarul majoritar este Intesa Sanpaolo. Iată lista completă de acționari. În 2014 este votată legea N.5, ce confirmă independența politică a Banca d’Italia și limitează statutul acționarilor săi la bănci, companii de asigurări, fundații sau instituții italiene. Guvernul și Parlamentul Italiei nu au autoritatea să vândă aurul băncii centrale sau să îl utilizeze ca garanție în împrumuturi internaționale. În mod ironic, aceleași partide politice care au votat legea N.5/2014 solicită acum trecerea aurului în mâinile guvernului. Intenția guvernanților italieni de a vinde aurul național demonstrează lipsa de viziune asupra viitorului și lipsa culturii economice. În plus, scoate la lumină un element surpriză: Banca d’Italia este o bancă privată iar cele 2451,8 de tone de aur aparțin acționarilor ei, și nu statului italian. Mai nou, liderii politici italieni cer naționalizarea aurului cu promisiunea că nu îl vor vinde. Dar cine îi poate crede?
Click aici pentru a edita textul articolului